Daca cumva m-am nascut deja
ma urmareste o umbra
ce-mi sta in spate
ca un scai...
face parte din mine
este eul meu
care
cu cat Lumina creste,
cu atat mai mult si greu
peste lut
se taraste...
si cand voi muri,
nu veti putea spune
ca am trecut
in lumea umbrelor
pentru ca,
in felul acesta
as trece-n mine...
astfel ca,
in Cerul meu
nu vor exista umbre..
in Cerul meu
nu vor exista umbre..
viata mea scurgandu-se
in prag imi va sopti:
...acum te dezbrac,
trebuie sa intri goala,
iti voi lua sinele tarator
sa ramai doar tu
aceea de dinainte de a fi om...
si atunci voi afla cu mirare Secretul Vietii:
lumea umbrelor nu e dincolo...
lumea umbrelor e in mine...
2 comentarii:
oare si comentariu trebuie sa fie tot plastic, tot la intaltime artelor? sau pot sa zic numai ca mi-au placut florile si umbrele
beni
Am întors cubul pe cealaltă parte şi’am închis ochii Ca să văd mai mare muchia de’acolo. Aşa proiectez imagini pe cerul minţii – folosindu-mă de pleoape. Una din imaginile vechi pe care o folosesc ca să mă gândesc la Tine Este aceea de Tată Nu poza unei familii mari, ci chipul unui Tată cu copilul de mână Unul – ca să poată avea grijă de el şi să-l poată iubi Ca şi cum ar fi singur pe lume. Învârtind cubul mi-am adus aminte de o altă imagine Când ai creat începutul; Şi l-ai creat din nimic, de parcă nimicul e nisipul din care-şi fac copiii castele. Şi iarăş l-am întors Şi lângă nisipul începutului era marea Legată de râuri ce se căţărau pe munţi Iar ei ţineu în braţe Izvorul. Când l-am întors pe o altă parte n-am înţeles ce-am văzut: Se vedea parcă o muchie injumătăţită de timpuri romane Şi-o cruce ce semăna izbitor a iubire… Dar n’am înţeles cum poţi fi umbră! Ştiam că eşti soare cu raze lungi şi calde Vrajmaş al nopţii şi al întunecimii Dar umbră n’am ştiut că eşti. Şi nu eşti umbra Ta, Eşti umbra mea pe mâna mea cea dreaptă Eşti umbra mea pe care-o văd în faţă Făr’ să mă’ntorc te ştiu cum eşti şi unde: Ce multe feţe are cubul Tău. Ce multe feţe are mica viaţă.
Trimiteți un comentariu